Pastrez in mine pentru totdeauna intalnirea dintai cu parfumurile cele mai insemnate din viata mea. Ori de cate ori simt miros de levantica, de portocala sau de cozonac, ma intorc cu sufletul si cu gandul in copilarie.
M-am gandit adesea ca explicatia ar putea fi lipsa de parfumuri artificiale de pe vremea aceea. Sapunurile nu aveau miros, iar femeile nu aveau de unde cumpara parfumuri. Nu existau nici detergenti aromatizati, nici balsamuri de rufe, nici odorizante pentru camera si cred ca nici deodorante nu prea erau. Masinile nu erau burdusite cu braduti si inimioare mirositoare, iar de lumanari sau betisoare parfumate nici nu auzisem.
Poate ca a fost un noroc. Poate ca astfel, noi, cei din generatia crescuta inainte de marea trecere catre democratie, am invatat sa ne bucuram de mirosurile simple si izbucnite din miezul naturii. Poate ca doar asa am invatat sa ne bucuram de parfumul duminicilor in care mama sau bunica faceau prajituri si presarau pe deasupra placintei pudra fina de zahar vanilat.
Mi-e dor sa coc cozonaci, ca sa miroasa toata casa a familie fericita si a dragoste impartasita. Mi-e dor sa ies in soare dupa ce mi-am spalat parul cu apa in care am fiert flori albe de musetel, ca sa las in urma mea chemarea verii. Mi-e dor sa imbrac o bluza fina pe care am tinut-o intre crengute de levantica sau sa-mi innod peste umar esarfa de matase care a stat intre flori de busuioc. Si, intre atatea doruri pe care nu sunt in stare sa le implinesc, totusi, nu abdic de la obiceiul pe care l-am deprins de mica: in fiecare dimineata, aerisesc asternuturile pe fereastra, pentru ca atunci cand ne asezam in pat sa simtim pe perna adierea libertatii, culoarea zapezii abia cazute, mirosul luminii strecurate printre nori albi. Si sa pot sa ma visez copil…
A ce mirosea copilaria voastra? Ce parfumuri va intorc inapoi in timp, peste ani, peste uitari?
