Ca sa ai un final bun la jocul de-a aflat adevarul despre inima partenerului chemat sau visat, trebuie sa alegi floarea sau frunza potrivita. Sa le cantaresti din ochi si sa-ti lasi mintea, si nu inima sa iti calauzeasca gestul cu care o culegi. Sa o cantaresti cu intelepciune, nu cu graba, musai fara emotie. Apoi, e obligatoriu sa incepi demersul cum se cuvine. Sa spui uneori mai intai “nu ma iubeste” si abia apoi “ma iubeste”, iar alteori sa incepi ca la carte, ma iubeste, nu ma iubeste, ma iubeste, nu ma iubeste.
De fapt, e exact ca-n viata. Jocul de-a adevarul petalelor ne doare de fiecare data, tocmai pentru ca ne trimite atat de fidel cu gandul la viata reala, incat nu-l putem lua in deradere. Iubirile noastre sunt la fel de sortite norocului sau nenorocului pe cat ne sunt de egali sortii atunci cand jumulim o margareta. Iar felul in care ne alegem floarea - sau omul- de iubit, cantarindu-l cu intelepciune, nu cu sete de dragoste oarba, felul in care facem pasul dintai in iubire, declarand fie mai intai “nu iubesc”, fie “iubesc”, ca sa iasa apoi cum vrem noi socotelile, nuntile, fericirile, are acelasi mecanism un pic incorect, pe de-a-ntregul functional.
Ma iubeste? Daca aleg pe cine trebuie si-i spun, mai intai “eu nu te iubesc” si abia apoi “te iubesc”, poate ca o sa iasa jocul cu final fericit. Nu ma iubeste? Poate aleg pe altcineva, si-i spun, frumos, de la inceput, “te iubesc”, si apoi un pic “nu te mai iubesc”…
Dragostea e un joc. Exista jucatori buni si jucatori slabi. Jucatori cu noroc si altii oropsiti de soarta. Exista si margarete pe care le-a mai jumulit cineva inainte si-au ramas prea putine petale pentru o dragoste mare. E un joc doar aparent simplu. Ma iubeste, nu ma iubeste…
