Miroase florile-argintii

Parfumul teilor a innebunit orasele, sperantele, sufletele. Strazile miros a iubire nebuna si a flori de inceput de vara si de viata. Iar inima mea bate in ritm iambic, eminescian, amintindu-mi toate versurile pe care nu le-am stiut niciodata.

“Miroase florile-argintii/ Si cad, o dulce ploaie,/ Pe crestetele-a doi copii/ Cu plete lungi, balaie”. Am simtit azi nevoia sa recit, trecand pe sub copacii incarcati de miresme si, odata cu strofa din Luceafarul, m-am pomenit adaugand explicatia ca geniile stiu sa reaseze toate regulile limbii, incalcandu-le, innobilandu-le cu exceptiile lor. “Miroase florile-argintii” suna a lumina de tei, a vara abia inceputa, a razvratire, a poem uimit.

Marunta incorsetare in reguli e pentru oamenii obisnuiti. Intr-un text oarecare, bineinteles ca nu ar fi ingaduit sa asezi un dezacord. Intr-o insiruire de vorbe de rand, normele lingvistice se cuvine sa fie stimate si aplicate cu strictete. Dar intr-o dezlantuire de miracol, Poetul are dreptul demiurgic de a modela lumea intreaga, din nou, cu vorbele sale, de a crea licente poetice si rasturnari neingaduite. Asa cum a facut Eminescu, in toate poemele sale. Dar parca in Luceafarul mai mult, mai splendid, mai profund ca oriunde.

Si tainic genele le plec,
Caci mi le imple plansul,
Cand ale apei valuri trec
Calatorind spre dansul;

Luceste cu-n amor nespus
Durerea sa-mi alunge,
Dar se inalta tot mai sus,
Ca sa nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
In veci il voi iubi si-n veci
Va ramanea departe…