Aş fi un copil care ar crede că şcoala este un moment trecător, poate cel mai simplu dintre toate formele educaţionale. Aş refuza să mă imaginez adult, interzicând şi celorlalţi să mă discrediteze numindu-mă matură. Un asemenea apelativ mi-ar limita percepţia despre puterea mea de evoluţie, din prezent spre viitor: dacă aş fi deja matură, atunci cât aş mai putea creşte şi încotro m-aş mai înălţa?
Nu cred în cărţi motivaţionale, dar cred în literatură. Nu cred în discursurile bine puse la punct ale unor oameni care întâi au muncit din greu pentru ca apoi să îşi scrie acele discursuri. Dar cred în experienţa şi în puterea exemplului indirect pe care ei îl dau, unul supus interpretării; în mesaje transmise şi pe alte căi, în afară de cuvinte, cele frumos sugerate de realizări definitorii.
Ideile din categoria „cum să fii mai bun, cum să ajungi nu-ştiu-cum în zece paşi” îmi dezvoltă mai mult o atitudine fosforescentă şi neserioasă în faţa unei existenţe prescrise, mai mult decât mă ajută să-mi redescopăr resursele.
Nu mă voi ridica din pat dimineaţa doar ca să urmez un instructaj al vieţii pe care cineva mi l-ar putea dicta sub forma unui best-seller internaţional. Dincolo de cuvinte, eu caut un model uşor de elucidat. Vreau să simt că fiecare acţiune pe care o fac mă ajută să evoluez. Iar asta mă face să cred, din nou, în ceva: în pasiunile oamenilor şi în studiul lor, indiferent de vârstă.
Aş fi o octogenară dacă ar reflecta prea mult asupra utilităţii unor lucruri, dar nu pot să nu fiu pragmatică atunci când îmi analizez activităţile. Şi cred că asta înseamnă să învăţ din greşelile mele, asta este ceea ce îmi inspiră propria tinereţe. Vreau să mă avânt în ceva, nu să mă feresc de ceva.
Pe o listă scurtă a lucrurilor care ne educă aş trece fără să reflectez prea mult:
– arta
– literatura
– suferinţa
– detaliul
– expresia
– disciplina
– gândirea analitică
– dragostea
Şi oare… bucuria?
de Adelina Turcu
Sursa: instilulmeu.ro
