Tot mai multi oameni care se iubesc aleg sa isi pastreze iubirea departe de conventii si nu se mai casatoresc. Iar alegerea lor e onesta, nu manata de dorinta de a insela sau de a evada cat mai iute din cuplu la prima incercare, ci, dimpotriva…
Multa vreme am suspectat ca fuga de casatorie e un fel de fuga de responsabilitate, mascata sub fraze invatate de la altii. Ca “la ce bun o hartie?” e paravanul pentru cei care vor sa se prezinte lumii ca necasatoriti, desi acasa concubineaza temeinic cu cate cineva care-si imparte cu ei visele si sperantele. Ca formula “nu cred in casatorie” e totuna cu “n-avem nimic de impartit, deci acum am plecat”. Si, inca, in multe cazuri, asa este.
Numai ca sunt si din ce in ce mai multi aceia care se apara de casatorie tocmai pentru ca nu vor sa se lase coplesiti de rutina. Care simt ca exact faptul ca nu-si apartin, cu acte, unul celuilalt, ii face sa fie vii, atenti, tandri, grijulii cu pretioasa lor intalnire. Si care consimt sa nu semneze contracte, ferindu-si astfel dragostea de oboseala regulilor precise.
In noul Cod Civil e prevazut si contractul prenuptial, in care poti inscrie toate normele legate de fidelitate, de avere, de copii, de sex. Daca nu-ti respecti partea ta de contract, aduci prejudicii partii adverse (care n-ar trebui sa fie adversa) si atunci platesti despagubiri. Intr-un fel, lucrurile sunt randuite corect, de la bun inceput. Dar mai poate fi bun un inceput de viata parafat la notar? Mai e iubire aceea care cheama avocatii sa-i faca legile?
Am crezut mereu in casatorie, dar recunosc faptul ca merita tot mai putin respect. In jurul meu vad atat de multi oameni care isi mint si isi insala partenerul, incat sunt tot mai sceptica si mai nedumerita. Si stiu ca iubirea mea de azi e intreaga si vie pentru ca de buna voie si nesiliti de nimeni am hotarat sa stam impreuna cat timp ne vom putea fi unul altuia credinciosi pe de-a-ntregul. Exact ca doi oameni necasatoriti.
