Fiecare dintre noi a stabilit pentru cuplul din care face parte niste reguli. De multe ori, nu i le-a comunicat partenerului, doar le-a gandit pentru sine si-a hotarat ca nu va merge cu gandul sau cu fapta dincolo de un anumit prag si ca nici nu va tolera incalcarea aceleiasi granite a rabdarii, a bunului simt, a moralei sau a propriului inteles…
Vorbim atat de putin intre noi, incat e de mirare ca uneori reusim, macar pentru cate-o zi sau pentru cate-o ora, sa ne intelegem. Si de foarte multe ori nu aducem in discutie anumite subiecte care ne framanta, dintr-o superstitie, dintr-o senzatie apasatoare ca poti aduce raul daca il asezi in cuvinte.
Cine dintre noi i-a spus partenerului sau: as accepta sa fii atras de o colega de serviciu si poate sa iesi cu ea la o cafea, dar daca ai face dragoste cu ea ar trebui sa ne despartim? Cine dintre noi a precizat de la inceput: ti-as putea ierta sa ma inseli ocazional, dar daca ai avea o amanta stabila sau ai face un copil cu o alta femeie, te-as parasi? Cine a avut curajul sa spuna: daca o sa facem o avere impreuna, poti sa faci orice, fiindca eu n-am sa te las- sau am sa te las doar daca ma asigur ca-ti iau toti banii la partaj?
Nimeni.
Si, totusi, ne confruntam mereu cu situatii la care nu am fi ajuns niciodata daca am fi stabilit de la bun inceput ce acceptam si ce ni se pare de netolerat. Strambam din nas auzind de obiceiul occidental al contractelor prenuptiale, insa, atunci cand dragostea noastra isi pierde sperantele de a strabate eternitatea, ne gandim ce bun ne-ar fi fost sun asemenea contract – care, eventual, sa prevada si daune pentru cel inselat sau mintit – si cat de simplu s-ar fi transat totul intre noi daca am fi stabilit limpede, macar in cuvinte, daca nu in scris, unde incepe tradarea si pana unde poate ajunge iertarea.
Articol de Alice Nastase
