"Dumnezeu mi-a dat prea multa fericire. N-am putut s-o cuprind. Ma simteam ca un copil care incearca sa prinda in palme o minge de fotbal mult prea mare. Cu toata indarjirea, singurul rezultat previzibil era ca, exact ca si o minge din piele alunecoasa, incaputa pe o mana nepotrivita, fericirea imi scapa printre degete. Poate ca n-am invatat niciodata cum s-o prind. Cum sa ma arunc peste ea, sa o inabus si sa nu-mi mai scape. Sau, poate, mi-a fost teama...Preferam sa plang molcom, cu inghitituri mici, topite ca si cum as fi avut guturai...
Nu stiu de ce-mi revine in minte obsesia asta cu fericirea...asa...din cand in cand, la intervale pe care si de m-as stradui n-as reusi sa le stabilesc venirile si plecarile..., dar intotdeauna porneste de la ceva... o imagine, un sunet, o voce, o lumina...poate chiar o culoare...
Primul motiv
Nu ai urmarit niciodata cum zoresc picaturile de ploaie intre cele doua puncte fixe: cerul si pamantul? Si cum se linistesc doar cand, impreuna cu suratele lor, isi gasesc linistea intr-o balta? Primele picaturi au intotdeauna ceva mai mult ghinion, pentru ca dau cu capul direct in asfalt...
Fericirea-i una singura, nu de mai multe feluri...poti fi de mai multe ori, dar senzatia e aceeasi...motivul e altul...
Nici o vanataie pe fata, la ochi...parea ca nimic nu i s-a intamplat. Tarziu am aflat ca bataile nu-i lasau urme in locuri vizibile. Ci doar acolo unde morala si decenta spun ca trebuie sa acoperim cu haine...
M-am obisnuit cu viata mea. Cine spune ca lumea e perfecta?
Gandurile vitrege, crescute ca niste buruieni, zanatice si fara directie, mi-au dat tarcoale o noapte intreaga...dimineata insa vedeam deja viata cu alti ochi.
Ce ciudati sunt oamenii...e de ajuns sa inspir de cateva ori din aerul neinceput al primilor zori si sa uit dezlantuirea de griji de cu o noapte-nainte. Imi imaginam ca e toamna, ca sa-mi induc o stare de bine. Intotdeauna mi-a placut toamna. O prefer oricarui anotimp. De fiecare data imi imaginez lupta care se da la capatul fiecarei frunzulite, gata sa devina rumena, dupa o vara in care a mustit de frumusete, verticalitate si verde fara dubiu...Odata aramie, frunzei nu-i mai ramane decat sa se predea si sa porneasca, agale, spre un destin care dureaza, de fiecare data, o iarna...si sa stea cu fata la pamant. De aceea imi place toamna, pentru ca, fara prea mare filosofie, face din scurta ei trecere prin an un moment de impacare si rascruce.
Prin fereastra intredeschisa patrundea un sunet lin, calm, neasteptat de armonios...n-avea nimic in comun cu spasmele sufletesti prin care treceam...pentru o clipa, mi-am imaginat ca sunt intr-o sala de concert, cu ochii inchisi, inima deschisa, la vedere, gata sa fie patrunsa de fiecare sunet care coboara dinspre pianul de pe scena...as fi vrut sa nu se mai termine niciodata...era doar o melodie la radio...intrerupta de publicitate...
...poate pentru oricine altcineva el era un tip prea slab sau prea gras, prea inalt sau prea scund, prea blond sau prea masliniu...Dumnezeu stie cum era...putea fi perfect comun sau iesit din comun, imi era egal...eu nu-i vedeam decat ochii, in care se duceau toate bataliile pamantului, se ascundeau toate comorile descoperite si inca inmormantate ale lumii, din care tasneau, de la o secunda la alta, ori inele de foc, ori voaluri de ape...in functie de moment...mai remarcam uneori si cate o piesa vestimentara...ceva ce-l distingea de ceilalti...odata, parca, pantofii...odata un tricou negru, care-l facea si mai ferm decat era de obicei, parul ravasit si...cam atat...
Al doilea motiv
In prag de sarbatori, vedeta din mine disparea complet, locul ei luandu-l o fetita necajita care a dat de ceva bani. Imi cumparam toate prostioarele, nimicurile, umblam ore in sir prin magazine ca sa-mi adun cele mai interesante gateli pentru pom, cumparam o groaza de cadouri pentru frati, surori, vecini...Ma opream doar cand constatam ca, daca voi continua, am toate sansele sa ruinez iremediabil bugetul.
Instantaneu ma simteam fetita cu chibrituri, mi se facea frig la modul fizic si, in dese momente, ma dispretuiam pentru cati bani cheltuiesc, iar alti tineri de varsta mea n-au nici cu ce sa-si cumpere de mancare...
Micutul apartament devenea palatul meu de clestar, impodobit ca o mireasa de la tara si mirosind a nuci si cozonac. Stiam sa gatesc, dar nu recunosteam pentru ca toate vedetele timpului se intreceau in a se lauda cat sunt ele de gospodine...si ce retete minunate stiu...mi se parea o reclama prea ieftina, iar gatitul un privilegiu intim, pe care nu voiam sa-l impart cu nimeni. Bradutul, mic si greu isi tinea coloana vertebrala semeata. Tona de dulciuri, globuri, beteala si jucarii, il facea sa se simta ca un catar, dar sa arate ca cel mai fericit pom de Craciun.
Nu stiu de ce-mi revine in minte obsesia asta cu fericirea...asa...din cand in cand, la intervale pe care si de m-as stradui n-as reusi sa le stabilesc venirile si plecarile..., dar intotdeauna porneste de la ceva... o imagine, un sunet, o voce, o lumina...poate chiar o culoare...
Primul motiv
Nu ai urmarit niciodata cum zoresc picaturile de ploaie intre cele doua puncte fixe: cerul si pamantul? Si cum se linistesc doar cand, impreuna cu suratele lor, isi gasesc linistea intr-o balta? Primele picaturi au intotdeauna ceva mai mult ghinion, pentru ca dau cu capul direct in asfalt...
Fericirea-i una singura, nu de mai multe feluri...poti fi de mai multe ori, dar senzatia e aceeasi...motivul e altul...
Nici o vanataie pe fata, la ochi...parea ca nimic nu i s-a intamplat. Tarziu am aflat ca bataile nu-i lasau urme in locuri vizibile. Ci doar acolo unde morala si decenta spun ca trebuie sa acoperim cu haine...
M-am obisnuit cu viata mea. Cine spune ca lumea e perfecta?
Gandurile vitrege, crescute ca niste buruieni, zanatice si fara directie, mi-au dat tarcoale o noapte intreaga...dimineata insa vedeam deja viata cu alti ochi.
Ce ciudati sunt oamenii...e de ajuns sa inspir de cateva ori din aerul neinceput al primilor zori si sa uit dezlantuirea de griji de cu o noapte-nainte. Imi imaginam ca e toamna, ca sa-mi induc o stare de bine. Intotdeauna mi-a placut toamna. O prefer oricarui anotimp. De fiecare data imi imaginez lupta care se da la capatul fiecarei frunzulite, gata sa devina rumena, dupa o vara in care a mustit de frumusete, verticalitate si verde fara dubiu...Odata aramie, frunzei nu-i mai ramane decat sa se predea si sa porneasca, agale, spre un destin care dureaza, de fiecare data, o iarna...si sa stea cu fata la pamant. De aceea imi place toamna, pentru ca, fara prea mare filosofie, face din scurta ei trecere prin an un moment de impacare si rascruce.
Prin fereastra intredeschisa patrundea un sunet lin, calm, neasteptat de armonios...n-avea nimic in comun cu spasmele sufletesti prin care treceam...pentru o clipa, mi-am imaginat ca sunt intr-o sala de concert, cu ochii inchisi, inima deschisa, la vedere, gata sa fie patrunsa de fiecare sunet care coboara dinspre pianul de pe scena...as fi vrut sa nu se mai termine niciodata...era doar o melodie la radio...intrerupta de publicitate...
...poate pentru oricine altcineva el era un tip prea slab sau prea gras, prea inalt sau prea scund, prea blond sau prea masliniu...Dumnezeu stie cum era...putea fi perfect comun sau iesit din comun, imi era egal...eu nu-i vedeam decat ochii, in care se duceau toate bataliile pamantului, se ascundeau toate comorile descoperite si inca inmormantate ale lumii, din care tasneau, de la o secunda la alta, ori inele de foc, ori voaluri de ape...in functie de moment...mai remarcam uneori si cate o piesa vestimentara...ceva ce-l distingea de ceilalti...odata, parca, pantofii...odata un tricou negru, care-l facea si mai ferm decat era de obicei, parul ravasit si...cam atat...
Al doilea motiv
In prag de sarbatori, vedeta din mine disparea complet, locul ei luandu-l o fetita necajita care a dat de ceva bani. Imi cumparam toate prostioarele, nimicurile, umblam ore in sir prin magazine ca sa-mi adun cele mai interesante gateli pentru pom, cumparam o groaza de cadouri pentru frati, surori, vecini...Ma opream doar cand constatam ca, daca voi continua, am toate sansele sa ruinez iremediabil bugetul.
Instantaneu ma simteam fetita cu chibrituri, mi se facea frig la modul fizic si, in dese momente, ma dispretuiam pentru cati bani cheltuiesc, iar alti tineri de varsta mea n-au nici cu ce sa-si cumpere de mancare...
Micutul apartament devenea palatul meu de clestar, impodobit ca o mireasa de la tara si mirosind a nuci si cozonac. Stiam sa gatesc, dar nu recunosteam pentru ca toate vedetele timpului se intreceau in a se lauda cat sunt ele de gospodine...si ce retete minunate stiu...mi se parea o reclama prea ieftina, iar gatitul un privilegiu intim, pe care nu voiam sa-l impart cu nimeni. Bradutul, mic si greu isi tinea coloana vertebrala semeata. Tona de dulciuri, globuri, beteala si jucarii, il facea sa se simta ca un catar, dar sa arate ca cel mai fericit pom de Craciun.
*Gabriela Vranceanu Firea, Trei motive
