De vorba cu marea...



Nimic mai frumos 
decât să stai de vorbă 
cu marea. 
Începi să discuţi cu ea
nimicuri, 
să-i povesteşti întâmplări simple 
din viața ta, 
fără importanță, 
dar care ți-au rămas în minte 
ca și când 
ar fi putut însemna ele ceva, 
poate mai târziu, 
poate niciodată. 

Ea nu te oprește, 
te ascultă, 
ba chiar simți că te încurajează
să-i mărturiseşti, 
să i te mărturiseşti.

Eziţi, 
îţi este puțin teamă, 
îți dai seama, 
când începi să-i vorbești, 
că sunt lucruri 
despre care n-ai apucat
să stai de vorbă 
nici cu tine însuți. 

Este ceva care vine 
poate din depărtarea ei, 
poate din adâncurile ei, 
care te îndeamnă 
să-i povestești tot 
ce n-ai putut povesti 
până atunci. 

Fără să vrei, 
te învață tainele conversației, 
te lasă să-i deslușești 
felul de a sta de vorbă cu tine. 

Și, uite așa, 
începi să prinzi curaj, 
ba chiar să cochetezi cu ideea 
că ai putea să-i faci curte. 

Nu te îndeamnă, 
dar nici nu te respinge. 
Începi printr-o mărturisire, 
fără o sinceritate deplină, 
toată cochetăria ta de cuceritor 
n-are nici farmec, nici valoare. 

Stai pe malul ei 
și, îmbătat de freamătul
ce i se răsucește în zare, 
îi vorbești de toate provocările 
pe care le-ai avut peste an, 

toate provocările 
care te-au încercat 
până la sânge,
împlinite sau pierdute 
pe jumătate, 
de toate stările 
de învingător și învins 
prin care ai trecut, 
de toate bătăliile
mai mari sau mai mici 
în care ai intrat, 
unele din care 
n-ai mai reușit să ieși. 

O privești, 
se uită lung și adânc la tine, 
la fel și tace, 
de parcă așteaptă 
spovedania până la capăt. 
Încearcă să ia cu ea 
toate neliniștile tale, 
fără să le mai asculte, 
printr-un schimb de energie
și lumină. 

Ți se face frică 
și, dintr-o dată, 
dintr-un cuceritor 
care cocheta cu flirtul, 

dintr-un bărbat sigur pe el, 
puternic, te transformi 
într-un copil 
și îți dorești cu disperare 
ca femeia tulburătoare
de mai devreme 
să se transforme, 
să devină mamă. 

Ai nevoie de îmbrățișarea ei 
ocrotitoare, 
nu-ți mai trebuie nimic altceva, 
ai vrea să taci 
și să fii strâns tare în brațe, 
să nu mai auzi 
de nimeni și de nimic. 

Când ai deschis ochii, 
cu gândul ca între timp 
să nu ți se fi întâmplat 
nimic rău, 
dar și rușinat 
pentru îndrăzneala ta, 
privești orizontul, 
vrei să te agăți de el, 
să-ți găsești echilibrul 
pierdut într-o doară. 

Un halo coborât deasupra mării, 
ca un văl subțire de ceață, 
îți ascunde orizontul 
după care ochii țipă, 
ca și când ar căuta pământul! 

Nimic mai frumos 
decât să stai de vorbă
cu marea…

Versuri superbe scrise de Marius Tuca
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...