Nu-i asa ca te-ai intrebat, macar o data, de ce unora pare sa le reuseasca tot ce-si propun, iar altora nu le iese nimic?
Cam asa suna, la modul cel mai serios, multe din cererile pe care oamenii le adreseaza divinitatii. Nu-i nimic rau in a ne dori mai mult decat avem sau suntem, dar e mai la indemana sa invocam Cerul decat propria persoana. Si, pentru ca ne este teama sa dam vina pe Dumnezeu cand nu ne iese ceva, plangem ca n-avem noroc si ne revoltam pe bafta chioara a celor care reusesc. Dar ce-ar fi sa demontam acest mecanism si sa ne gandim mai bine cum sa ne implinim visele?
Inca din copilarie ne stabilim parcursul in viata, macar teoretic, atunci cand raspundem la celebra intrebare: ce vrei sa te faci cand vei fi mare? Chiar daca raspunsurile copilaresti se modifica de la an la an pana luam hotararea adulta de a opta constient, o parte din visele copilariei raman in noi. De cele mai multe ori, ne luam cu viata si uitam de ele, ba nici macar nu mai avem timp sa ne fabricam altele. Ne-am obisnuit sa ne dorim “strictul necesar”, adica o familie, copii, o vila, o masina smechera, o firma, niste haine cool si vacante exotice. Din cauza lucrurilor mari, uitam de cele simple, de micile bucurii pe care mintea noastra relaxata de odinioara le-a fabricat.
Norocul meu e ca mereu am alte vise si, odata cu inaintarea in varsta, incep sa-mi selectez dorintele, restrangand aria lor nu numai dupa criteriul unei mari probabilitati de a se intampla, ci si dupa cel al revelatiei ca, in afara de mine, pentru visul meu nu va lupta nimeni, iar daca eu nu-i dau viata, el imi va da frustari si regrete.
Am admirat oameni care si-au implinit un vis din copilarie si am simtit fericirea lor intreaga, nevatamata de tavalugul vietii.
Cate lucruri nu visam in taina? Cate planuri nu ne facem, pentru ca apoi sa le ucidem din lene, delasare, lipsa de consecventa sau preocupari zilnice? Stim ca putem face si altceva decat ceea ce ne asigura traiul zilnic, dar ne e frica sa ne exprimam, ne e frica de gura lumii sau, pur si simplu, ne e frica de un esec dureros. Uitam adesea ca usa trantita in nas e mai degraba prilej de amplificare a ambitiei decat renuntare, intr-o lume a succesului. Uitam ca eram pasionati de fotografie sau picture, poezie sau sculptura, istorie sau grafica, natura sau muzica si traim regulamentar, conform agendei, fara sa indraznim sa trecem reperele sufletului: ora 16:00 – intalnire cu mine!
O sa imbatranim toti intr-o buna zi si o sa ne uitam in oglinda cu stupoare, constatand ca fiecare rid e mai degraba un vis neimplinit, un an care a mai trecut fara sa facem ce simtim, ce suntem, ce am visat candva! Cine ne impiedica sa facem o facultate la varsta la care altii vorbesc deja de nepoti? Cine ne impiedica sa luam lectii de pictura sau de dans, de pian sau de chineza? Cine nu ne lasa sa scriem cartea pe care am scris-o cu mintea o viata? Raspunsul unic la toate aceste intrebari? Noi. Noi suntem singurii dusmani ai visului nostru, iar Dumnezeu exista ca sa ne aduca aminte ca forta noastra e infinit mai mare decat a lui, daca descoperim credinta in noi insine. Nu Dumnezeu ne rezolva angoasele, frustarile, lipsa de perspective sau lenea, ci mai curand subconstientul nostru, bine certat de constient, de ceea ce a mai ramas intreg din noi dupa ce ne-am rupt viata in bucatile utile doar pentru a complete puzzle-ul supravieturii.
Pune-ti o dorinta si roaga-te la tine… Repereaza nenorocul din viata ta, ca sa intelegi unde gresesti, fa un plan si un pact cu tine, nu cu divinitatea, si cred ca norocul va sti sa te gaseasca…
Ce vreau sa spun, cu alte cuvinte, e sa nu ne mai luam atat de tare in serios, coplesiti de importanta functiilor pe care le avem sau multitudinea de treburi zilnice, ci sa ne “jucam” putin cu destinul nostru, modelandu-l dupa forma perfecta a visului si nu dupa tiparul anost al societatii.
Caracterul unui om e ceea ce face el cand nu-l vede nimeni, dar toata lumea ii vede pe cei cu caracter. E la fel si cu dorintele noastre: ceea ce nu stie nimeni despre noi ca putem face s-ar putea sa fie ceea ce lumea va tine minte cel mai bine despre noi…
Despre lucruri simple, Mihaela Radulescu
