Parfum de copilarie

Pastrez in mine pentru totdeauna intalnirea dintai cu parfumurile cele mai insemnate din viata mea. Ori de cate ori simt miros de levantica, de portocala sau de cozonac, ma intorc cu sufletul si cu gandul in copilarie.

M-am gandit adesea ca explicatia ar putea fi lipsa de parfumuri artificiale de pe vremea aceea. Sapunurile nu aveau miros, iar femeile nu aveau de unde cumpara parfumuri. Nu existau nici detergenti aromatizati, nici balsamuri de rufe, nici odorizante pentru camera si cred ca nici deodorante nu prea erau. Masinile nu erau burdusite cu braduti si inimioare mirositoare, iar de lumanari sau betisoare parfumate nici nu auzisem.

Poate ca a fost un noroc. Poate ca astfel, noi, cei din generatia crescuta inainte de marea trecere catre democratie, am invatat sa ne bucuram de mirosurile simple si izbucnite din miezul naturii. Poate ca doar asa am invatat sa ne bucuram de parfumul duminicilor in care mama sau bunica faceau prajituri si presarau pe deasupra placintei pudra fina de zahar vanilat.

Mi-e dor sa coc cozonaci, ca sa miroasa toata casa a familie fericita si a dragoste impartasita. Mi-e dor sa ies in soare dupa ce mi-am spalat parul cu apa in care am fiert flori albe de musetel, ca sa las in urma mea chemarea verii. Mi-e dor sa imbrac o bluza fina pe care am tinut-o intre crengute de levantica sau sa-mi innod peste umar esarfa de matase care a stat intre flori de busuioc. Si, intre atatea doruri pe care nu sunt in stare sa le implinesc, totusi, nu abdic de la obiceiul pe care l-am deprins de mica: in fiecare dimineata, aerisesc asternuturile pe fereastra, pentru ca atunci cand ne asezam in pat sa simtim pe perna adierea libertatii, culoarea zapezii abia cazute, mirosul luminii strecurate printre nori albi. Si sa pot sa ma visez copil…

A ce mirosea copilaria voastra? Ce parfumuri va intorc inapoi in timp, peste ani, peste uitari?

Iubirea, intre iluzie si realitate

Ar trebui considerate povesti de dragoste numai cele impartasite, in care un El iubea o Ea si Ea raspundea pe masura? Dar cand o Ea iubea un El si El habar n-avea?…

Ne proiectam idealurile iubirii dupa modelul cel mai simplu, cel mai aproape de inaltul cerului, de piscul fericirii. Visam, cu suflet fraged, la povesti de dragoste in care ne daruim sufletul si ni se raspunde cu masura inmiita. Citind cartile cele mai frumoase ale lumii, crestem cu speranta ca destinele inimii ne vor fi simple. Ca vom intalni din prima iubirea care sa ne tina o viata si o eternitate. Dar, uneori, ne pomenim ca ne traim vietile mai mult in vis.

Ce e iluzie si ce e realitate intr-o poveste de dragoste? Nu-i asa ca sunt adevarate, profunde, si iubirile noastre adolescentine in care il visam pe actorul din filmul preferat, pe cantaretul refrenului acela care ne-a schimbat ritmul batailor inimii, pe scriitorul care a asezat pe hartiile nemuririi cea mai frumoasa nuvela pe care am citit-o vreodata?

Avem idoli si iubiri de taina. Stam cu ochii pironiti pe ecran cand apare Brad Pitt sau ni se inmoaie genunchii cand trece pe langa noi zeul tanar de la marketing, care si-a baut cafeaua cu noi acum doua luni. Suntem indragostite cu frisoane si reverii de taina de directorul companiei, pe care il vedem o data la doua luni cate trei ore, dar si o zi si o noapte in team-building-uri, chiar daca stim sigur ca niciodata, dar niciodata, nu ne va fi partener de puls si speranta.

Eu cred ca exista mari iubiri, chiar daca ne fac sa ne tresalte inima pe furis. Chiar daca nu au sorti de izbanda si niciun viitor.  Si, totusi, uneori ma intreb si eu, iubirea lui Scarlett O’Hara pentru Ashley a existat, n-a existat?…

Miroase florile-argintii

Parfumul teilor a innebunit orasele, sperantele, sufletele. Strazile miros a iubire nebuna si a flori de inceput de vara si de viata. Iar inima mea bate in ritm iambic, eminescian, amintindu-mi toate versurile pe care nu le-am stiut niciodata.

“Miroase florile-argintii/ Si cad, o dulce ploaie,/ Pe crestetele-a doi copii/ Cu plete lungi, balaie”. Am simtit azi nevoia sa recit, trecand pe sub copacii incarcati de miresme si, odata cu strofa din Luceafarul, m-am pomenit adaugand explicatia ca geniile stiu sa reaseze toate regulile limbii, incalcandu-le, innobilandu-le cu exceptiile lor. “Miroase florile-argintii” suna a lumina de tei, a vara abia inceputa, a razvratire, a poem uimit.

Marunta incorsetare in reguli e pentru oamenii obisnuiti. Intr-un text oarecare, bineinteles ca nu ar fi ingaduit sa asezi un dezacord. Intr-o insiruire de vorbe de rand, normele lingvistice se cuvine sa fie stimate si aplicate cu strictete. Dar intr-o dezlantuire de miracol, Poetul are dreptul demiurgic de a modela lumea intreaga, din nou, cu vorbele sale, de a crea licente poetice si rasturnari neingaduite. Asa cum a facut Eminescu, in toate poemele sale. Dar parca in Luceafarul mai mult, mai splendid, mai profund ca oriunde.

Si tainic genele le plec,
Caci mi le imple plansul,
Cand ale apei valuri trec
Calatorind spre dansul;

Luceste cu-n amor nespus
Durerea sa-mi alunge,
Dar se inalta tot mai sus,
Ca sa nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
In veci il voi iubi si-n veci
Va ramanea departe…

STING

Vin pe rand in tara noastra toti marii artisti ai lumii. Se urca pe scenele asezate in piete, spun constiincios Buna seara, Bucuresti - desi noi ne temem si acum ca vor spune Budapest - si ne iau cu ei intr-o lume magica, la care sa putem visa tot restul vietii.

Rareori mi-a parut rau de banii dati pe bilet. Chiar si atunci cand a fost vreme rea si am infruntat vantul si ploaia, experienta a fost memorabila. Si, desi sunt mereu contra cronometru cu viata mea, nici de timp nu mi-a parut rau niciodata, chiar daca uneori am asteptat cateva ore inainte ca artistul sa apara.

Concertele marilor artisti sunt unele dintre experientele care ne merita pe de-a-ntregul stradania, desi de multe ori cadem prada mai usor altor ispite. Pentru o masa la restaurant platim mai des cateva sute de lei pe care, altfel, nu ne induram sa ii dam pe un bilet care ne va schimba viata. Iar aseara, la intalnirea cu Sting si orchestra lui simfonica, nu cred sa fi plecat vreunul dintre miile de spectatori avand vreun regret in suflet. Pentru ca Sting canta atat de desavarsit, incat nu iti vine sa crezi ca e totul in direct, iar tu esti contemporan cu glasul lui. Pentru ca muzica sa e de-o noblete aflata mai presus de orice gust, pentru ca e un artist generos, care te inalta prin tot ceea ce face, pentru ca e frumos ca un zeu si fermecator ca un erou de film de dragoste.

Am fost pe punctul de a renunta sa merg, asa cum am facut-o si in urma cu doi ani, cand Sting a mai fost in Romania. Dar, intr-un ultim zvacnet, m-am hotarat ca merita sa rup (iarasi) cateva ore din noapte pentru treburile pe care le aman, facand astfel un dar de pret memoriei mele. Si nu imi pare rau. M-am simtit inteleasa si frumoasa ascultandu-l pe Sting, m-am tulburat de splendoarea glasului celei care l-a acompaniat in toate partiturile lui, m-am indragostit de virtuozitatea violonistului, de maiestria dirijoarei… Au fost aseara, in Piata Constitutiei din Bucuresti, exercitii de perfectiune, de iubire, de mare arta. Si fericiti suntem noi, cei care am avut sansa de a fi martori unei asemenea intamplari.

Copacul fericirii

Zambeste tuturor.
Construieste un album de familie.
Numara stelele. Imita o persoana pe care o iubesti.
Suna-ti prietenii. Spune-i cuiva “Mi-e dor de tine!”
Vorbeste cu Dumnezeu. Redevino… copilul de altadata.
Sari coarda. Uita cuvantul “ranchiuna”. Spune “DA”.
Tine-ti promisiunile. Razi! Cere ajutor. Schimba-ti pieptanatura.
Fugi……. Canta……. Aminteste-ti de o aniversare. Ajuta un om sarac.
Termina un proiect. Gandeste! Iesi pentru a te distra. Ofera-te voluntar.
Rasfata-te intr-o baie cu spuma. Fa cuiva o favoare. Asculta cantecul greierilor.
Viseaza cu ochii deschisi. Inchide televizorul si vorbeste. Fii amabil!
Da-ti voie sa gresesti. Iarta! Multumeste-i lui Dumnezeu pentru soare.
Arata-ti deschis fericirea. Fa un cadou. Accepta un compliment. Priveste atent o floare.
Interzice-ti sa spui “Nu pot!” timp de o zi. Traieste-ti clipa! Continua o traditie
a familiei. Incepe o alta zi. Astazi nu iti face griji! Exerseaza curajul in lucrurile mici.
Ajuta un vecin la greu. Mangaie un copil care sufera. Asculta un prieten.
Priveste fotografiile vechi. Imagineaza-ti valurile marii. Joaca-te cu jucaria ta
preferata. Da-ti voie sa fii simpatic. Saluta-ti primul noul vecin.
Fa pe cineva sa se simta bine-venit. Promite cuiva ca il vei ajuta.
Aminteste-ti ca nu esti singur. Lauda intreit o fapta buna.
Primeste in sufletul tau si in casa ta un catel de pe strada.
Hraneste-l! Vorbeste-i! Pastreaza-l!
Sterge lacrimile de pe un obraz.
Cumpara-ti o ciocolata.

Imparte-o cu un
pofticios. Fii iar
curios. Gaseste
un lucru nou,
ceva frumos,
ceva interesant.
Da-te in leagan.
Citeste o poveste.
Povesteste-o unui
copil. Scrie o poezie.
Daruieste-o “jumatatii” tale.
Stai drept. Sadeste un copac.
Multumeste-le celor de la care ai invatat.
Sadeste si tu un arbore al vietii in inima si sufletul cuiva!

ROSTUL nostru pe acest Pamant

    
 Cand te desparti din vina ta, încerci o vreme sa te lupti cu ireversibilul, îti dai seama ca n-are sens, te lamentezi de forma si renunti. Cand te desparti din vina celuilalt, ai nevoie de o perioada de timp ca sa întelegi ce s-a întamplat. Iei povestea de la capat, pas cu pas si te chinui sa pricepi ce n-a fost bine si unde ar fi trebuit ca lucrurile sa apuce pe alt drum.

     La fel se întampla si atunci cand te desparti de tara ta. Dezamagit, înselat, manios, îndurerat. Nu ti-e usor s-o lasi. Tara si mama nu ti le alegi. Te asezi pe celalalt mal al lumii si cauti raspunsul: ce s-a întamplat cu tara mea de-am fost nevoit s-o parasesc.

     Romaniei i-a disparut rostul. E o tara fara rost, în orice sens vreti voi. O tara cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.

Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pamantul si credinta.

     Batranii. Romania îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.



     Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.

     Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în tara aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".

     La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca d-aia avem UE.


     Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!

     Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la  camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.

   
  Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

     Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care ti se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.

     Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada .

     Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza pana gasesc un italian batran cu care se marita.

     Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.

     Suna-ti bunicii, pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.

Dan Puric.

Banii sau iubirea

Daca pe vremuri existau caste care nu iti ingaduiau sa te casatoresti cu un om care nu era de conditia ta sociala si materiala, in zilele noastre, desi nu e interzis, e la fel de putin recomadat sa iti legi destinul de al unui om alaturi de care vei avea de indurat saracia si umilinta traiului de azi pe maine.

“Sa fie frumos, sa fie bogat, sa aiba simtul umorului si sa fie tandru” sunt descrierile facute partenerului ideal de catre junele aflate in cautarea fericirii. Cu cat au masina mai scumpa si mai noua, cu atat mai dezirabili sunt tinerii vanati pentru casatorie. Iar daca sunt si cat de cat aratosi, devin partide care nu ar trebui ratate cu niciun chip.

Aud tot mai des si de cazuri ale unor domni putred de bogati care, in virtutea faptului ca ei sunt cei care aduc banii in casa si asigura bunastarea sotiei si a copiilor sai isi permit, din cand in cand, sa se mai si rataceasca de la drumul fidelitatii. Sotiile, insa, ii asteapta cuminti si-i iarta constiincios, poate pentru ca ii iubesc cu adevarat, iar dragostea veritabila este profund iertatoare, sau poate pentru ca nu mai vor sa revina la un trai in care sa poarte povara nesigurantei zilei de maine.

Care este, de fapt, relatia dintre bani si iubire? Cei instariti reusesc sa isi apere dragostea de pericolele lumii mai temeinic decat cei care sunt saraci si nu se au decat unul pe altul? Doi parteneri cu bani se vor iubi mai trainic si mai indelung decat doi soti care duc de la o luna la alta grijile platilor de facut?

Eu, una, nu cred in durabilitatea casatoriilor din interes, insa e foarte posibil sa ma insel. Privesc in jur si vad ca, uneori, atunci cand tu vrei bani de la viata, nu te mai deranjeaza atat de aprig sa vezi ca dragostea ta merge taras-grapis. Bucuriile contului din banca le suplinesc, cateodata, pe cele ale traiului in doi. Si, in vreme ce aceia care s-au iubit nebuneste candva ajung sa se desparta la fel de patimas cum s-au luat, cei reuniti intr-un cuplu pe baza unui interes comun au sanse mai mari sa reziste impreuna pana cand moartea (sau falimentul) ii va desparti.

Primul sarut

Exista in istoria fiecarei iubiri un moment care a declansat setea de vesnicie. O privire. O imbratisare. Un zambet. O mangaiere. Un sarut. Exista in fiecare inceput de poveste o granita dincolo de care se petrece alunecarea inspre dragoste, inspre patima, inspre vis, inspre dorinta.

Am trait cateva iubiri care mi-au innobilat viata. Cateva iubiri care m-au obligat sa merg mai departe, sa ma inalt, sa ma transform in femeia care am vrut sa fiu dintotdeauna pentru barbatul pe care l-am asteptat si l-am visat. Iar daca e sa privesc inapoi, cu duiosie, imi pot aminti parfumul precis al secundei care a dezlantuit totul. Lumina unei fluturari din mana, la un capat de peron, intr-o gara de provincie. Fosnetul unei scrisori deschise cu graba, citite cu nesat. Ameteala unui sarut dat inainte de a cobori din masina pentru a pleca inspre o alta viata, inspre o alta dragoste la fel de mintita.

Intre nedragoste si dragoste sta intotdeauna o singura clipa. Aceea in care un cuvant iti atinge inima, un gest iti face respiratia sa stea in loc, o atingere te face sa simti ca poti din nou sa zbori, asa cum stiai candva, inainte de-a te naste. Intre dragoste si nedragoste stau un miliard de clipe in care ai timp sa cazi, sa arzi, sa te perpelesti in nelinisti, sa lupti, sa te umilesti, sa cersesti.

Imi amintesc de primul nostru sarut si imi iau viata de la capat, ori de cate ori vreau. E un exercitiu de iubire, de nemurire, pe care il fac, cu truda, in fiecare zi.

Cum au inceput iubirile voastre?

Vremea cireselor


Se umplu pietele de cirese in timp ce sufletele noastre se lumineaza de nostalgie. La fiecare sfarsit de mai, ma pregatesc de intrarea in vara cum m-as pregati sa redevin copil. Si chiar daca stiu ca, o data cu toamna, imi voi regasi varstele trupului, pasesc spre cel mai drag anotimp al inimii mele cu inocenta de dinaintea primului sarut.



Amintirile mele cu ciresi dati in parg stau la loc sfant, printre amintirile cu petreceri de majorat, cu drumuri uimitoare facute intr-un autocar plin de eleve suave, cu poezii scrise pe ultima pagina a caietului de matematica. Gustul de cireasa coapta se amesteca, pe cerul gurii mele si pe cerul inalbit de stele lactee, cu gustul dorintei de a fi frumoasa, cu leganarea dansului asteptat si visat, cu imbratisarea a carei splendoare nu cutezam sa o gust pana la capat. Iar leganarea cireselor atarnate la urechi pastreaza si acum in ea chemarea unei mari iubiri, speranta pentru o nesfarsita, nepangarita poveste de dragoste, care avea, n-avea sa vina.
  

Visurile s-au spulberat, dar au ramas ciresele fiecarui an, sa ne aminteasca de vremuri in care eram mai liberi si mai neasupriti de spaime. Seva lor de vara indragostita, samburele lor de indrazneala si revolta ne obliga sa ramanem tineri si razvratiti in fata toamnelor, in fata caderilor de zapezi, de destin. E vremea cireselor si a marilor iubiri. Traim zile cu gust dulce de eternitate, de splendoare…
  
  
“Doamne, tineri mai eram
Cand fugeam din rai pe geam
Sa furam cirese-n san
Dintr-un colt de iad pagan.
Si muscand din carnea lor
Ne imbolnaveam de dor…” (George Tarnea- Fuga din Rai)

Ma iubeste, nu ma iubeste…

Am jucat de multe ori "Ma iubeste, nu ma iubeste", tinand in mana cate o frunza de salcam sau cate o margareta. Dupa mai multe experiente care m-au necajit, fiindca floarea sau frunza se incapatanau sa isi ispraveasca petalele cu doar un pas inainte de fericirea mea, am priceput care e secretul.

Ca sa ai un final bun la jocul de-a aflat adevarul despre inima partenerului chemat sau visat, trebuie sa alegi floarea sau frunza potrivita. Sa le cantaresti din ochi si sa-ti lasi mintea, si nu inima sa iti calauzeasca gestul cu care o culegi. Sa o cantaresti cu intelepciune, nu cu graba, musai fara emotie. Apoi, e obligatoriu sa incepi demersul cum se cuvine. Sa spui uneori mai intai “nu ma iubeste” si abia apoi “ma iubeste”, iar alteori sa incepi ca la carte, ma iubeste, nu ma iubeste, ma iubeste, nu ma iubeste.

De fapt, e exact ca-n viata. Jocul de-a adevarul petalelor ne doare de fiecare data, tocmai pentru ca ne trimite atat de fidel cu gandul la viata reala, incat nu-l putem lua in deradere. Iubirile noastre sunt la fel de sortite norocului sau nenorocului pe cat ne sunt de egali sortii atunci cand jumulim o margareta. Iar felul in care ne alegem floarea - sau omul-  de iubit, cantarindu-l cu intelepciune, nu cu sete de dragoste oarba, felul in care facem pasul dintai in iubire, declarand fie mai intai “nu iubesc”, fie “iubesc”, ca sa iasa apoi cum vrem noi socotelile, nuntile, fericirile, are acelasi mecanism un pic incorect, pe de-a-ntregul functional.

Ma iubeste? Daca aleg pe cine trebuie si-i spun, mai intai “eu nu te iubesc” si abia apoi “te iubesc”, poate ca o sa iasa jocul cu final fericit. Nu ma iubeste? Poate aleg pe altcineva, si-i spun, frumos, de la inceput, “te iubesc”, si apoi un pic “nu te mai iubesc”…

Dragostea e un joc. Exista jucatori buni si jucatori slabi. Jucatori cu noroc si altii oropsiti de soarta. Exista si margarete pe care le-a mai jumulit cineva inainte si-au ramas prea putine petale pentru o dragoste mare. E un joc doar aparent simplu. Ma iubeste, nu ma iubeste…
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...